​Regele regilor ne cheama la oaste…!


…iar picioarele trebuie sa le avem încălţate cu râvna Evangheliei păcii.
 

Încălţămintea soldatului roman erau sandale foarte robuste, confecţionate din piele de bovine. Talpa sandalelor era garnisită cu până la o sută de cuie de oţel (aceste sandale se asemănau cu încălţămintea pentru alergare, care este prevăzută pe talpă cu dornuri de oţel ieşite în afară, aşa-numiţii „spikes“ în engleză). O pereche de sandale puteau cântări până la 1 kg. Purtarea sandalelor în locul bocancilor avea avantaje importante. Piciorul era bine aerisit şi nu se formau băşici. În acest mod se puteau parcurge fără probleme distanţe mari. Armata romană era cunoscută pentru performanţele ei deosebite în marşuri lungi, care puteau să atingă şi 30 km pe zi. Pe lângă aceasta purtau şi întreaga armură! Sandalele îi dădeau soldatului roman o stabilitate bună în lupta faţă în faţă cu duşmanul.
Picioarele, în vorbirea metaforică a Bibliei, sunt comparate cu umblarea credinciosului. „Umblarea“ înseamnă toată conduita de viaţă, mersul, acţiunile, vorbirea, reacţiile noastre etc. Este ceea ce se vede în exterior, dar care vine dintr-o sursă interioară. Este remarcabil să observăm că tocmai în Epistola către Efeseni, în care avem descrise toate binecuvântările creştine şi poziţia noastră în Hristos, ne este prezentată de şapte ori umblarea creştinului (Efeseni 2:2,10 ; 4:1,17 ; 5:2,8,15 ). Poziţia şi practica sunt în strânsă legătură. Comportamentul nostru trebuie să corespundă perfect poziţiei noastre.
Este semnificativ, râvna Evangheliei păcii nu este atribuită gurii (mărturisirea), ci picioarelor (umblarea). Picioarele trebuie să fie încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Aici gândul nu este în primul rând predicarea păcii, ci faptul că ne aflăm într-o lume plină de ură şi duşmănie, în care trebuie să trăim în pace şi să răspândim pacea prin întreaga noastră conduită de viaţă si in afara familiei noastre, dar si in afara bisericii.
Fără îndoială, este foarte important să vestim Evanghelia păcii (Romani 10:10 ). „Pentru că este pusă asupra mea o datorie; şi vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia“ (1. Corinteni 9:16 ). Acest lucru nu îl putem sublinia îndeajuns.
În luptă nu numai că avem şi savurăm pace, dar această pace o şi răspândim prin comportamentul nostru. În Filipeni 1:27 suntem îndemnaţi să umblăm într-un chip vrednic de Evanghelie. Numai aşa putem să-l întâmpinăm în linişte pe duşman şi să răspândim pacea. Aici, pacea nu înseamnă absenţă de la luptă, ci linişte şi calm în luptă, precum şi capacitatea de a răspândi această pace în luptă.
Adevărul lăuntric şi dreptatea practică ne conduc la o umblare în pace. Cine şi-a încins coapsele cu adevărul şi a îmbrăcat platoşa dreptăţii este îndemnat să fie „încălţat“ cu râvna Evangheliei păcii. Aceste trei obiecte ale armurii formează un tot. În primul rând suntem cizelaţi şi influenţaţi de adevăr şi în al doilea rând trăim în dreptate practică. Dacă lucrurile stau aşa, atunci, în al treilea rând, vom răspândi pacea.
Picioarele sunt deci încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Picioarele noastre sunt ocrotite de pace. În acest moment ne gândim în primul rând la pacea cu Dumnezeu, aşa cum este prezentată în Evanghelie. Cu bucurie spunem cu Pavel: „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu“ (Romani 5:1 ). Această pace este rezultatul acţiunii lui Dumnezeu în dreptate. Pacea a fost făcută în momentul în care dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută pe deplin cu privire la păcat. Domnul Isus a făcut „pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1:20 ). Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să treacă cu vederea păcatele noastre, fără să existe o temelie trainică a dreptăţii. Dacă Dumnezeu vorbeşte aici despre pace, atunci ea nu se referă la un caracter paşnic firesc. Duşmănia care a venit din partea noastră a fost îndepărtată prin moartea Domnului Isus (Efeseni 2:14-15 ). Noi avem pace cu Dumnezeu. Această temelie ne face să fim într-o poziţie de nezdruncinat. Aceasta este Evanghelia în care stăm (1. Corinteni 15:1 ).
Este un lucru valoros să avem pace cu Dumnezeu şi să ştim că duşmănia a fost înlăturată.
Când Domnul a venit în mijlocul ucenicilor Săi după isprăvirea lucrării Sale, El i-a salutat cu „Pace vouă“ (Ioan 20:19 ). Atunci Domnul le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Aceasta era pacea dobândită pe cruce. După aceea a zis din nou „Pace vouă“ şi a urmat indicaţia: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi“ (Ioan 20:21 ). Numai cine cunoaşte pacea de la Golgota poate să meargă în lume „încălţat în picioare cu râvna Evangheliei păcii“. Acest lucru nu înseamnă că numai vorbim despre pace, ci mai degrabă că stăm tari în această pace şi o răspândim în viaţa zilnică. Semenii noştri trebuie să vadă ceva din comportarea noastră.
Aici nu este vorba despre un caracter paşnic natural, care mulţi oameni îl posedă. Acest caracter paşnic este adesea un mare ajutor, uneori este un pericol. Oamenii paşnici din fire înclină să treacă cu vederea anumite lucruri care nu sunt în ordine. Ei doresc să instituie pace, dar fără o dreptate practică.
Putem să răspândim pacea acolo unde ne-a aşezat Dumnezeu. Ea începe în căsniciile şi familiile noastre şi apoi trece pe terenul Adunării lui Dumnezeu şi apoi mai departe: „atât cât depinde de voi, trăind în pace cu toţi oamenii“ (Romani 12:18 ). Oriunde ne găsim, să fim mereu gata să răspândim pacea. Soţul şi soţia trăiesc în pace, chiar dacă nu gândesc în toate problemele la fel. Părinţii şi copiii se comportă unii cu alţii în pace, chiar dacă interesele sunt diferite. În părtăşia frăţească răspândim pacea. În situaţiile în care sunt păreri diferite, nu încălzim şi mai mult atmosfera, ci mai degrabă încercăm în linişte să recunoaştem care este voia Domnului. În viaţa noastră profesională, în contact cu vecinii şi în orice împrejurare cu oameni necredincioşi să fim caracterizaţi de pace. Să fim siguri că diavolul caută să anuleze râvna Evangheliei păcii.
Una din vicleniile sale este aceea că doreşte să ne ducă pe căi şi în locuri în care nu putem reflecta această pace şi unde trebuie să ne ruşinăm, dacă Domnul ne-ar găsi acolo. Să ne întrebăm înainte de a merge, dacă acolo unde dorim să mergem putem fi încălţaţi cu râvna Evangheliei pacii.
Domnul Isus este şi în acest context exemplul desăvârşit. În El s-au împlinit cuvintele profetice: „Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea“ (Isaia 52:7 ). În pacea Sa, Domnul nu a putut fi conturbat de nimeni şi de nimic. Chiar şi cu privire la calea grea spre Ierusalim, El a rămas în linişte deplină şi a răspândit pace până în ultima clipă. Pe cruce, Domnul S-a rugat Tatălui: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac.“ Pentru tâlhar, Mântuitorul a avut cuvinte încurajatoare: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis“ (Luca 23:34, 43 ).
De la El învăţăm sa iesim dintre zidurile Bisericii si sa raspandim pacea lui Hristos. Cand esti incaltat cu râvna evangheliei si ai pacea Lui in inima nu mai poti sta linistit fara sa-ti pese de sufletele pierdute din jurul tau.
Regele regilor ne cheama la oaste. Tu cum raspunzi acestei chemari?

Sursa: Deneş Luca

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s